Amintirea schimbării (III)

III. Pe aleile iubirii

Noaptea se aşternuse blând peste copacii tomnatici, o cupolă peste paşi nenumăraţi de tineri îndrăgostiţi vrăjiţi de romantismul întunericului. Printre alei ne perindam ca oricare doi alţii, vorbind, exersând magia descoperirii celuilalt. Nu am cunoscut niciodată farmecul nocturn al Cişmigiului. Mergând pe lângă bănci, vedeam bunicile bârfind fervid, copiii ţipând, alergând, căzând în jurul copacului înconjurat de pietriş. Lacul de o parte a noastră veghea senin exercitând un magnetism nepământesc… acelaşi magnetism care era să-mi secere suflarea odată, demult.

Am trecut pe lângă locurile de joacă, acum pline cu jucării, tobogane, tiroliene, tunele şi animăluţe colorate. Din pietrişul peste care călcam copil fiind, cu care aruncam în alţi copii şi în care ne jucam s-au ridicat edificiile progresului. Doar gărgăriţele au rămas, mereu aceleaşi, cu aceiaşi ochi goi şi zâmbet larg, roşii şi galbene cu buline negre, ele singure au rezistat testului nemilos al timpului. Peste râsetul şi urletele copilului care am fost s-a lăsat întunericul.

Linişte… o mare de linişte ne învăluia atunci când nu am mai rezistat ochilor tăi albaştri şi zâmbetului cald care îmi urmăreau fiecare cuvânt. Nu am mai rezistat şi te-am sărutat. Acolo, sus, pe stâncile cu trepte ale Cişmigiului, unde în liceu jucam mima şi ne strângeam în grup să bem bere. Acelaşi grup care s-a lăsat măcinat de apele învolburate ale urei, nepăsării şi orgoliului.

Acolo ţi-am descoperit buzele, în spatele tău murmurul izvorului, în spatele meu pătura nopţii, emoţia apropierii, magia întunericului. Te-am privit şi nu mi-a venit să cred. Acele câteva secunde în care inima bătarea mai tare ca oricând pulsând în vine gânduri răzleţe ce se risipeau în negura azurie a ochilor tăi. Te-am simţit cu toată forţa implantându-te în simţirea mea, ţi-am simţit degetele printre ale mele şi peste noi veghind luna nouă, din spatele umbrei.

Printre palpitaţii mi-au jucat prin faţa ochilor zeci de amintiri, zeci de feţe trecătoare, am simţit lunile, anii, scurgându-se printre degetele noastre şi am realizat că acum şi aici eram doar noi, tronând peste trecut pe culmile unui noi început.

Pe banca obosită stăteam şi priveam apa liniştită în care se reflecta calmul ireal al nopţii. Copacii se aplecau încercând să o atingă. Pe o altă bancă, copilul îşi îmbrăţişează bunica, este singurul fel de iubire pe care îl cunoaşte. Mă priveşte cu un zâmbet jucăuş şi întoarce capul risipindu-se în trecut.

Be First to Comment

Leave a Reply