Despre melci

Plouă de două zile legat. De la balcon, Jean vede cum s-a format un mic fluviu care gâdilă cauciucurile maşinilor parcate de-a lungul trotuarului. Acesta curge clipocind frenetic sub greutatea picăturilor de ploaie care îl împlinesc către alte şi alte străzi, primind afluenţi de prin ganguri şi străduţe mai mici, îşi taie cursul prin munţi şi văi de beton obosit. Oraşul zace neputincios ca un boboc galeş care s-a pierdut de cârd şi nici nu mai are puterea să piuie, să-i cheme.

Cu o zi înainte, Jean se plimbase prin ploaia torenţială. Se udase până la oase, dar nu i-a păsat, căutase melci prin parcul ce se întindea în spatele blocului său. Îşi amintise de Anne-Marie cea cu ochii verzi şi sclipitori şi cu un zâmbet care înmuia inimile de piatră. Era o fată de o inocenţă incredibilă, naivă şi sensibilă, iar el se îndrăgostise de ea din acel moment în care s-au trezit amândoi la acea terasă însorită sorbind în acelaşi timp din ceştile cu cafea aburindă. Lui i se înceţoşaseră ochelarii. Nici nu apucase să şi-i şteargă bine că se treziră amândoi împărţind aceeaşi alee cot la cot pe biciclete. Era o zi frumoasă atunci şi au urmat multe altele. Unele cu soare, unele cu ploaie, dar mereu împreună, de cele mai multe ori pe două roţi trăind boem mirajul pasiunii în devenire.

De fiecare dată când ploua, Annei îi plăcea să îl ia de mână şi să îl tragă după ea pe aleile umede. Uneori îşi dădea jos sandalele şi călca iarba umedă, dansând, zâmbind, devenind una cu ploaia. Dar de cele mai multe ori îi plăcea să caute şi să privească melcii care ieşeau cu zecile de printre lamele fine de iarbă. Crezi că melcii cunosc dragostea? îl întreba entuziasmată, aplecată deasupra câte unei perechi de târâtoare. Sincer, lui i se păreau dezgustători cum se târau şi lăsau dâre de mucus în urmă. Dar ei îi plăceau, iar lui îi plăcea să o vadă fericită. Nu ştiu. Tu ce crezi? o întreba de fiecare dată de parcă era prima oară când lua parte la fascinaţia ei legată de amorul gastropodelor.

Mi se pare că orice fiinţă ar trebui să o cunoască. Dragostea este peste tot în natură, oriunde te uiţi, trebuie doar să ştii să o cauţi şi să te bucuri de ea. Cred că am putea învăţa ceva de la melci. Nu se grăbesc niciodată, parcă ar savura fiecare strop de viaţă. îi răspundea pe un ton pe cât de serios, pe atât de ludic. Şi îl apuca iar de mână şi îl trăgea după ea alergând desculţă prin iarbă, grijulie să nu strivească fericirea microcosmosului ce i se întindea la picioare.

Trecuse ceva vreme de atunci. Acum Anne-Marie era undeva, departe. Cine ştie unde? Ultima oară plecase la studii prin străinătate. Mai vorbiseară din când în când prin e-mail-uri seci şi repetitive: Ce mai faci? Cum mai merg studiile? Cum e vremea pe acolo? În fine, toate platitudinile pe care le schimbă doi oameni care nu şi-au mai întâlnit privirile de luni bune. Sau poate erau ani? Nu mai ştia, timpul se mişca greu în micul lor orăşel de provincie. Timpul lui nu mai era acum timpul Annei. Ale ei erau graba şi agitaţia capitalei unei alte ţări străine. Se adaptase bine, se pare că uitase şi de fascinaţia ei pentru melcii care savurau verdeaţa ierbii şi aerul umed al ploii de vară în lentoarea lor, melcii de la care învăţase cum să te bucuri de viaţă. Acum o fascinau păsările călătoare, grăbite şi mereu pe fugă. Ar fi vrut să fie liberă ca ele şi să vadă cât mai multe, lucruri mari şi grandioase pentru care firul ierbii este un fir de praf pe tălpi mastodonice de granit.

Jean se aşeză în faţa laptop-ului şi începu să tasteze un e-mail nou. Crezi că melcii se tem că le-am putea strivi fericirea sub tălpile noastre grăbite şi ignorante la lucrurile mici? Crezi că ei cunosc dragostea? Crezi că atunci când îi mâncăm ne hrănim cu puterea lor de a iubi? Încă mai crezi?…

Be First to Comment

Leave a Reply