Cenuşă şi uitare

A trecut un an deja şi nici nu mi-am dat seama când. Totul este atât de viu în mintea mea de parcă s-a întâmplat ieri să primesc mesajul şi să dau telefonul care au pus în mişcare o aventură care avea să mă marcheze aşa cum i-a marcat pe atât de mulţi odată cu mine. A fost o încercare grea la care am fost supuşi mulţi dintre noi şi despre care mi-aş dori să pot spune că a născut o Românie nouă. Din păcate, ştim deja cu toţii sfârşitul acestei poveşti şi am aflat pe pielea noastră că mizeria nu naşte decât mizerie şi că, în ciuda încercărior de coagulare, ne-am risipit hemofilic lăsând ţara să sângereze în continuare.

Îmi amintesc frig, confuzie şi teamă, îmi amintesc că tremuram cu toţii. Anxietate. Furie. Şoc. Nu cred că aş putea aşterne coerent toate sentimentele care m-au încercat pe mine şi, probabil, şi pe ceilalţi. Ştiu doar că imaginile acelei nopţi vor mai fi vii în amintirea mea mult timp de acum încolo. Noi, un grup de oameni între alte grupuri ca şi noi, între mame care îşi căutau copiii cu disperare, care se agăţau de fiecare fărâmă de speranţă la citirea fiecărei liste de la fiecare spital, soţi care îşi căutau soţiile, prieteni care îşi căutau prietenii, toată lumea vibrând cu acelaşi tremurat expectativ, tresărind la fiecare nume strigat, unii plecând debusolaţi să-şi caute pierduţii în altă parte, rugându-se să fie pe vreo listă, să nu fie printre cei care nu au mai avut puterea să îşi pronunţe propriul nume.

Am fi crezut că găsirea ar fi fost o binecuvântare, dar ca şi pentru mulţi alţii a fost doar începutul. Negarea se insinuează rapid aducând cu ea nesiguranţa. Suntem siguri că ceea ce am văzut este ce trebuie? Sigur era el? Am anunţat părinţii. Dar dacă ne înşelam? Poate totuşi ne înşelam şi am alarmat oamenii degeaba. Bineînţeles, înăuntru ştiam cu toţii răspunsul la aceste întrebări; undeva ascunsă zăcea certitudinea sub un văl de negare, o nevoie de a ne minţi încă puţin că ceea ce se întâmplă nu este adevărat. Şi e îngrozitor să stai atârnat la buza prăpastiei realităţii când tot trupul îţi tremură şi trebuie să fii tare. Trebuie să transformi o atârnare disperată într-un act de acrobaţie. Ceilalţi vor şti că nu este, dar nu îţi vor spune, pentru că şi ei fac acelaşi lucru.

Suntem toţi prinşi într-un spectacol acrobatic la mare înălţime, fiecare pe punctul de a cădea, dar împreună în echilibru întreţinând iluzia siguranţei de sine. Publicul aplaudă. Nu ne-am prăbuşit.

Am ajuns acasă după ore de nesomn şi m-am prăbuşit într-un somn adânc şi dulce. Când m-am trezit, am avut câteva secunde până să se instaleze realitatea şi relizarea a tot ceea ce s-a întâmplat. A fost primul moment în care am putut realmente procesa totul, momentul în care a început aventura aşteptării, cumva chiar mai dificilă decât prima parte. De atunci am început să urmărim fiecare ştire, să tresărim la fiecare mesaj cu gândul că acela va fi cel ne spune ceea ce nu voiam să auzim.

Mai întâi vine o rază de speranţă, o ameliorare. Suntem încrezători, visăm cu ochii deschişi planuri de viitor într-un puseu egoist de a ne umple cu energii pozitive, de a ne mai da un moment de respiro în toată tensiunea aceea. Ceilalţi încă mai cădeau pe capete, dar noi vom triumfa. Numărul 32 mă loveşte direct la 8 jumate dimineaţa. Un număr perfect, acum pe veci întinat. Caut tot felul de scuze şi explicaţii medicale pentru a ţine speranţa în viaţă. Aşteptarea continuă, cu fiecare zi numărăm în continuare. După o săptămână începe declinul şi speranţa devine din ce în ce mai dificil de ţinut în picioare părăsită puţin câte puţin de plauzabilitate, de calculele reci ale medicinei, de realitatea crudă din spatele uşilor închide unde Pseudomonas rânjeşte la neputinţa noastră.

Pentru noi, numărătoarea s-a oprit la 53. Un număr prim, cât se poate de banal. Un număr care a vrut să se afirme, să fie mai mult decât doar numărul dintre un multiplu de 13 şi un multiplu de 9. Mi-a luat ceva să realizez ce tocmai se întâmplase. Telefonul a venit de dimineaţă, m-a trezit brusc şi decisiv. Drumul nostru s-a oprit aici, prieten drag, şi nici măcar nu am avut ocazia să-ţi urez drum bun.

Probabil niciodată nu voi fi în stare să pictez tot ce simt legat de acest subiect într-o manieră organizată, coerentă pentru că totul a fost o avalanşă de trăiri atât de intense încât o analiză rece le-a estompa însemnătatea. Privind înainte, însă, nu poate să nu mă încerce un sentiment puternic de dezamăgire. Am avut parte, probabil, de una dintre cele mai mari tragedii ale ultimilor ani, o tragedie care a scos la iveală viermii care se hrănesc din tot ce înseamnă mecanismul de funcţionare al ţării noastre. Pe de o parte, a fost un exerciţiu nobil de solidaritate, iar pe de alta un monument al futilităţii. Am sperat în schimbare, am sperat în ultimele fărâme de bun simţ care se vor trezi şi vor înflori către promisiunea unui viitor mai sigur. Mugurii schimbării udaţi cu sângele celor dragi s-au ofilit repede sub otrava uitării. Pentru că nu suntem capabili să ne lăsăm ghidaţi de valori şi nici măcar de greşeli, suntem un popor comod, ne urâm atât de tare încât nici atunci când vieţile noastre sunt ameninţate de indolenţă nu suntem capabili să ne ridicăm şi să stăm drepţi mai mult de câteva momente, după care ne batem pe umăr că am încercat, ne întoarcem acasă aruncând gunoiul pe trotuar şi făcând blatul pe autobuz şi aşteptând ca totul să se mişte de la sine.

Aşa cum revoluţia din 89 a fost doar o pagină trecătoare şi a adus cu sine doar iluzia unei schimbări, din păcate şi tragedia din Colectiv pare să fie o amintire vie doar pentru cei care au fost acolo şi cei care le-au fost alături în lunile ce au urmat sau care au pierdut oameni dragi. Este dezarmant şi dezamăgitor faptul că vor mai trebui să treacă ani, să vină şi să plece generaţii până să realizăm faptul că ne scriem încet încet propria condamnare la moarte cu fiecare local închis de formă şi redeschis apoi după câteva luni fără avize, cu fiecare spital unde dezinfectarea se face cu produse ineficiente cumpărate ilicit, unde medicii ascund neregulile şi aparatura stă nefolosită fix atunci când este mai mare nevoie de ea. Nepăsarea doare, ignoranţa şi corupţia ucid, iar noi, unul câte unul ne îndreptăm către alte ţări căutând civilizaţia la care am renunţat să mai sperăm aici. Dar Ei, Ei rămân, testamente ale unui popor care nu a vrut să se schimbe nici chiar cu preţul vieţii lor.

Be First to Comment

Leave a Reply