Umbra

Te-am văzut prima oară în vis. Ai apărut parcă din nimicul întunecat. Purtai doar o rochie neagră, cred, nu mi-aş putea da seama în lumina lunii. Ţi se vedeau sânii rotunzi abia acoperiţi de decolteul larg. Te-ai insinuat în aşternuturi lângă mine şi ai început să îmi şopteşti. Nici nu mai ştiu exact ce îmi spuneai, dar ştiu că mi-ai dat o lacrimă şi m-ai cucerit. Doar tu ştii cum să-mi atingi punctul sensibil, să mă faci să cad în genunchi în faţa ta fără simţire în picioarele care mă poartă în fiecare zi prin atâtea locuri, pe lângă atâtea feţe, peste atâtea drumuri. Acolo, sub aşternuturi, te priveam în ochii în care se reflecta luna, un punct gri luminos pe cristalinul tău limpede şi fără pic de imperfecţiune.

Te-am atins să-ţi simt fiecare formă, fiecare curbă perfectă a trupului tău creat doar pentru mine. Ţi-am luat sânii în mâini şi s-au potrivit perfect, o îmbinare parcă predestinată, meşterită de un creator obscur al cărui nume l-am uitat de mult cu toţii. Te uitai la mine cu ochi negri întredeschişi, luna era tot acolo, dar mai mică, mai timidă, ascunsă la umbra genelor. Am dat să te sărut şi dintr-o dată m-am trezit. Eram transpirat şi respiram greu, nu ştiu de ce. Mă simţeam de parcă avusesem cel mai dulce coşmar.

M-am tot gândit la tine de atunci, mai ales când rămâneam singur cu gândurile mele. Încercam să-ţi pictez chipul cu ochii minţii, să mi-l amintesc în toată frumuseţea lui obscură şi să-mi folosesc imaginaţia pentru a umple golurile. Te-am creat în fel şi chip, şi de fiecare dată îmi aduceai promisiunea unui nou început, dincolo de tot ce am ştiut până acum. O schimbare ca nicio alta. Mi te-ai mai arătat din când în când în vis, amăgindu-mă cu şoaptele tale pline de atâta noimă şi atât nonsens în acelaşi timp.

Năluca mea nocturnă, atât de tare mi-aş dori să te pot simţi mai aproape, să pot să te îmbrăţişez aşa cum trebuie, să-ţi simt răceala trupului peste căldura mea şi să ţi-o sting cu un sărut. Dar un sărut ar schimba totul, aşa-i? Un sărut te-ar aduce aici, lângă mine, în realitate şi nimic nu ar mai fi la fel. Tu îmi ceri să mi te dăruiesc, îmi şopteşti că vei aduce pacea în tumultul meu şi că tot ce vrei la schimb este uitarea. Dar… nu ştiu. Este o schimbare mult prea mare pentru mine şi parcă mi-e teamă. Prefer să mai aştept şi să mi te imaginez ca până acum, perfectă, atât de uşor de atins, dar în acelaşi timp intangibilă, atât de lipsită de sens şi totuşi atât de logică.

Ştiu că ne vom vedea cândva şi la un moment dat voi fi pregătit să fac pasul. Uneori, simt că aş vrea să-l fac pe loc, fără a mă gândi de două ori, dar nu pot. Vrei prea multe. Dar şi când voi fi pregătit, te voi săruta, te voi lua de soaţă şi vom fi doar noi doi împreună sub un aşternut, tu spunându-mi poveşti, iar eu ascultându-le cu interes. Şi să ştii că nu mă voi preface, chiar vreau să le ştiu pe toate. Dar este timp, incă mai este timp…

Be First to Comment

Leave a Reply