Category: Povestioare

Îmi lipisem capul de geamul rece și priveam peisajele care zburau prin fața ochilor mei precum mii de amintiri mărunte. Muzica șinelor îmi acompania drumul în note monotone: ţac-ţac, ţac-ţac. Vagonul era vechi și avea un miros mustind a metal, mucegai și transpirație. Scaunul din fața mea: gol și jerpelit cu tapițeria din piele falsă ruptă, lăsând la vedere o goliciune textilă apăsată de trecerea anilor. Read More Spre destinaţie

Povestioare

Cioara mea croncăne în fiecare dimineaţă. Ea mă trezeşte şi nu mă lasă să mai dorm. O văd pe pervaz nerăbdătoare să înceapă o nouă zi. Şi, ca în fiecare dimineaţă, îi deschid geamul şi o las să zboare în voie. Îi place să fie liberă, iar eu sunt mulţumit pentru că nu îmi prieşte vederea ei. Când mă uit în ochii ei negri care mă săgetează cu o privire goală, mă apucă un fior. Aş apuca-o de gât să î-l frâng dar mi-e frică de ciocul ascuţit. Read More Cioara

Gânduri de acum Povestioare

Noaptea se lăsă pe nesimţite asupra parcului. Aleile care cu doar câteva ore înainte erau neîncăpătoare acum zăceau pustii trăgându-şi sufletul şi aşteptând o nouă zi, alţi oameni, alţi paşi. Apa lacului îşi ascundea algele, mizeria şi mormolocii tineri la adăpostul întunericului, preschimbând verdele nespălat de peste zi într-un albastru închis şi curat întrerupt doar de reflexia neregulată a lunii pline. Read More În necunoscut

Gânduri de acum Povestioare

Frica, prietene, doar ea ne poate face să ne pierdem iremediabil. Unde să ne pierdem, întrebi? Păi în întuneric, bineînţeles. Ne face să ne pitim prin colţuri întunecate de unde nici lumina zilei nu o mai vedem de umbra unor ameninţări închipuite. De ce este aşa puternică? Păi pentru că o lăsăm, normal. O luăm la sânul nostru ca pe un pui de rândunică şi o hrănim, o facem mare. O protejăm şi o ţinem aproape, iar ea creşte. Şi când creşte îţi dai seama că de fapt ai crescut o acvilă care din două fluturări de aripi te dă pe spate şi îţi mănâncă ficatul. Dar nu pe tot odată, nu. Puţin câte puţin în fiecare zi. Nu îi mai plac boabele, iar carnea de la alimentară nu o satisface. Trebuie să te dăruieşti pe tine, tu, al ei părinte, tu care ai crescut-o de mică. Nici nu îţi dai seama când ai devenit o victimă a ceea ce ai creat decât abia când realizezi că în fiecare zi, în loc să îţi continui drumul, te învârţi în cercuri căutând un nou ungher întunecat în care să te piteşti să nu te găsească, să nu te macine din nou. Pentru că doare din ce în ce mai tare şi nu mai poţi continua. Read More Frica

Gânduri de acum Povestioare

Fusese o zi grea, fără discuţie. Abia mai putea să întindă mâna după paharul de apă pe care şi-l aşezase strategic pe noptieră. Se uită pe furiş la ceasul care indica cu cifre mari şi roşii ora 19:30. Ar fi adormit, era sigur de asta, dar, în ciuda oboselii, ochii refuzau să stea închişi. Privi îndelung pe tavan. Ziua strălucea într-un alb imaculat, iar acum, în întunericul sfârşitului de iarnă parcă lumina un pic din camera întunecată. Tavanul, el, mereu îi adăpostea escapadele amoroase, iar în ultima vreme fusese martor câtorva amoruri împărtăşite, veghease peste somnuri liniştite, braţe încleştate, lacrimi de durere, iar apoi linişte. Dacă ar fi putut vorbi, probabil i-ar fi dat nişte sfaturi, dar ce ştie o placă de beton despre viaţă, despre iubire, despre împlinire sau dezamăgire? Sau poate doar respectă şi păstrează secretele tuturor celor care au trăit la adăpostul lui. Read More În aşteptarea soarelui

Gânduri de acum Povestioare

…ça ne veut plus rien dire du tout…

Aşezat pe o bordură înfrunta frigul încercând să îşi adune curajul de a se ridica. Nu ştia de ce simţise nevoia să reviziteze vechea cameră atât de curând, dar acum regreta amarnic. A fost un prost. Mai bine o lăsa în pace şi rămânea cu iluzia amintirii unui sfârşit şi atât, unul din multele pe care le trăise. Ştia că a fost o himeră a unui suflet însetat de iubire, ştia de mult, dar refuzase să se uite dincolo de perdeaua de ceaţă pe care singur şi-a aşternut-o în faţa ochilor. Read More Nu stinge lumina! (II)

Povestioare

On etait jeunes, on etait fous…

Se ridică şi mai privi încă odată în jur la camera mică unde stăteau aruncate parcă la nimereală atâtea lucruri. Într-o parte era canapeaua, obosită şi plină de păr de câine. O cumpărase de la cineva pentru că era mare şi aveau loc două persoane întinse pe ea, iar când se extindea era mai mare decât patul lui din dormitor. Pe biroul acum gol zăceau multe pahare cu urme de suc, de ceai, de lapte, o cutie terminată de bere şi două farfurii cu resturi de mâncare. Le-ar fi spălat în mod normal, dar acum nu mai voia să se despartă de acele particule reziduale îmbibate de saliva Lui. Voia să păstreze fiecare atom din fiinţa Lui acolo pe unde s-a pierdut în materia acelei camere micuţe, ca un tablou al unor visuri tinereşti. Read More Nu stinge lumina! (I)

Povestioare

Pământul mai face o rotaţie, o nouă zi mijeşte la fereastra lui Tudor. Simte lumina scurgându-se peste ochii lui închişi îmbiindu-l să se trezească. Alarma sună. Întinde o mână, apucă telefonul şi cu o pauză ameţită de gândire apasă butonul de Snooze. Nu vrea să se trezească, nu la realitatea asta. Închide ochii iar şi încearcă să îşi imagineze că cele 10 minute pe care le mai are până la următorul cântec al alarmei sunt o eternitate de schimbări. Încearcă să se convingă că cel ce se trezeşte este altul, mai motivat, mai convins, unul care este complet fericit cu ceea ce are şi a uitat ce a pierdut. Şi alarma sună iar… Read More Ad infinitum

Povestioare

Corina Dumitrescu a fost întotdeauna o fată cumine. Când era mică avea părul lung, prins în două codiţe împletite, aşa cum au fetiţele la vârsta aceea şi doi cercei mici cu pietricele albastre de sticlă vopsită. Se juca de-a doctorul prin cameră cu două păpuşi Barbie-imitaţie pe care i le cumpărase maică-sa de ziua ei. Una dintre ele, îmbrăcată într-o rochiţă roz era mai mereu bolnavă, iar cea în rochie de seară albă mereu o consulta şi îi dădea tratamente. Uneori, Barbie-roz mai murea de la tratament sau de vreo boală incurabilă cu care se procopsise. Uneori rolurile se şi inversau şi Barbie-albă devenea bolnava de serviciu. Read More Risipă

Povestioare

Se priviră în ochi preţ de mai multe minute. Apoi el se aplecă şi îşi ridică cu un gest şovăitor geanta plină până la refuz. Mai aşteptă un pic, privind-o, examinându-i figura perfectă de fetişcană necoaptă, calculându-i reacţiile şi privirea, dar Adriana nu zise nimic. Zâmbetul ei se transforma în grimasă şi înapoi în zâmbet într-un dans bipolar al sentimentelor contradictorii. Marc îi aruncă un ultim zâmbet şi se întoarse către trenul care se pregătea de plecare. Read More Trenul

Povestioare